Articol de Ionut Balan – Saptamana Financiara online – www.sfin.ro

Fiindca Europa face de mult agricultura cu fermieri, iar la noi abia au început sa apara, productivitatea cvasimedievala trage România spre coada unui clasament agricol pe care ar trebui sa-l domine

Anul trecut pe vremea asta, premierul Tariceanu spunea ca România poate deveni a saptea sau a opta putere economica a Europei. Pe ce se baza când facea respectiva afirmatie? Pe faptul ca suntem a noua tara din UE dupa teritoriu si a saptea dupa populatie. Si cam tot în acea zona ar trebui sa ne plassm si din punct de vedere economic. Din pacate însa, daca schimbam perspectiva de la ce ne-a dat Dumnezeu la ceea ce trebuia sa adaugam cu mâinile noastre la darurile sale, ajungem invariabil la coada clasamentelor, fie ca e vorba de PIB pe locuitor, de productivitate sau competitivitate.

În loc de tigrul, råsul Europei
Sa lasam însa la o parte notiunile „abstracte” gen PIB per capita sau productivitate pe angajat si sa trecem sa vedem care e diferenta între ceea ce seamana si ceea ce culeg românii. Iata, de pilda, dupa suprafata însamântata cu grâu, ne plasam pe locul patru în UE, în urma Frantei, Germaniei si Poloniei – la mica distanta de ultimele doua. Asta ar arata ca suntem o putere europeana în devenire, asa cum sugera Tariceanu. Numai ca, atunci când ajungem sa vorbim de randament, România se situeaza pe locul 24 în spatiul comunitar. În timp ce la noi se recolteaza 2,3 tone de grâu la hectar, bulgarii strâng 3,2 tone, ungurii – 3,8, polonezii – 4, cehii si slovacii – 5. Performante de peste opt tone la hectar din agriculturile intensive ale Irlandei, Olandei, Belgiei, Marii Britanii sau Germaniei par rupte din basme.

Iar ceea ce se vede la nivelul grâului nu reprezinta o exceptie. La orz ne plasam pe locul opt în UE, dar la productia medie – pe 23. La rapita, România are a cincea suprafata cultivata din UE, dar ca randament e pe locul 23. La porumb suntem liderii de necontestat ai Uniunii, însa, ca productie medie, ne gasim pe locul 18. La cartofi detinem a treia suprafata cultivata, dar numai al optsprezecelea randament. În fine, la floarea-soarelui avem a doua suprafata cultivata, dar numai a zecea productie medie.

Pamånt bun, cultivat prost
Din pacate însa, si la ceea ce ar parea ca stam bine – suprafata cultivata -, de fapt stam din ce în ce mai prost. Potrivit datelor Eurostat, majoritatea membrilor estici ai Uniunii Europene si-au pastrat ori si-au crescut suprafetele cultivate cu grâu în ultimii 20 de ani. Salturi spectaculoase s-au vazut în tarile baltice, unde Letonia si-a dublat suprafata, iar Estonia si-a majorat-o de cinci ori. În 1987, România cultiva grâu pe 2,4 milioane hectare, Polonia – doar pe 2,1 milioane, iar acum ei cultiva pe 2,4 milioane hectare, iar noi doar pe 2,2 milioane hectare!
Asta arata, practic, ca o parte din ce în ce mai mare a suprafetei agricole a României ramâne neînsamânata. De la 5,3% din totalul terenului arabil în 2005 „pârloaga” a ajuns la 10,4% din total în 2009. Adica, de la 496.000 de hectare lasate necultivate în urma cu patru ani, am ajuns la 980.000. Si respectiva suprafata ar fi fost mai mare, noroc cu rapita pentru biocombustibili, care de la 87,8 mii hectare în 2005 a ajuns la 440.000 hectare în 2009 si, probabil, se va cultiva pe 490.000 hectare în 2010.

Dar norocul e o chestiune relativa. În loc sa nu se planteze nimic, se pune rapita. Însa în urma cu doua decenii se cultivau pe mii de hectare plante textile (in si cânepa), tutun sau sfecla de zahar. Acum culturile de in si cânepa totalizeaza, împreuna, sub 30 de hectare, tutunul a scazut de la 9.000-12.000 hectare, la 885, în timp ce sfecla a cazut „victima” negocierilor cu UE.

Proprietate incert retrocedat?
În fine, n-are rost sa reluam cunoscuta litanie despre distrugerea sistemului de irigatii si ruperea digurilor în calea viiturilor. Cauze mai profunde decât lipsa sau surplusul de ploaie au subminat performantele agriculturii. Am pornit de la o pondere mai mica de 28-29% a taranimii în populatia ocupata, în 1990-1991, dupa industrializarea fortata din perioada comunista, care a mutat milioane de oameni de la sat la oras. A urmat un deceniu de migratie inversa, alimentata de cohorte de someri, de pensionati prematur si de saraciti de tranzitie care s-au agatat de agricultura ca ultima resursa de subzistenta. Iar acum, daca acea contributie a agriculturii a scazut de la 19% pe la jumatatea anilor ’90 la 6-7%, înseamna (chiar punând la socoteala un PIB mult mai mare decât atunci) ca pamântul n-a câstigat de pe urma faptului ca s-au înmultit cei care-l cultiva. Produce tot atât, dar pentru mai multe guri.

Ziceam însa ca nu ne vom ocupa de necazurile evidente si bine cunoscute, ci numai de defectele de sistem, care n-au fost tratate sistematic. Chestiunea proprietatii, solutionata prin retrocedare, a fost bifata de autoritati ca un mare succes. Dar de ce sunt pline tribunalele de oameni care reclama retrocedarea eronata a p?mânturilor? De ce jumatate din suprafata agricola nu este intabulatata? Rezulta ca problema proprietatii s-a rezolvat doar în discursurile politicienilor. Terenurile tot nu pot fi tranzactionate. Din acest motiv, circa 90% din exploatatiile agricole au sub 5 hectare.
Si pentru ca muncii cu sapa si plugul tras de cal i se mai spune si agricultura de subzistenta, productia e destinata în cea mai mare parte autoconsumului, si nu comercializarii. Nu exista suficiente ferme moderne si nu e împamântenita notiunea de lucrator agricol. Majorarea PIB-ului în agricultura nu se masoara, de fapt, în bani, cum arata statistica, ci printr-un porc în plus, sapte gaini în loc de cinci ori un vitel fatat de o vaca slaba. Taranii nu manifesta niciun interes pentru utilitati – apa curenta, canalizare -, ca în tarile civilizate, nu sunt nici interesati si nici interesanti pentru intermedierea financiara si în imposibilitatea de a investi în educatia copiilor. Ei alcatuiesc o jumatate de tara condamnata. Si, nu în ultimul rând, în lipsa unui sistem viabil, nu pot folosi eficient fondurile de la Uniunea Europeana.

Capitalism fara capitalisti
În fine, poate ca nici nu merita sa ne mai batem atâta capul. La o adica, agricultura contribuie la PIB cu mai putin de zece procente, restul de 90% din industrie si servicii si constructii ar trebui sa compenseze cu usurinta un an agricol slab. Da, numai ca alimentele au pondere mare în cosul de consum al populatiei: 37,6%. Desi, în sine, agricultura nu contribuie decât cu un procentaj mic la avutia nationala, un an agricol secetos sau cu inundatii duce la umflarea preturilor, iar atunci când problema nu apare în inflatie se transpune în dezechilibrul balantei comerciale.
Se vede clar ca solutionarea doar în scripte a chestiunii proprietatii în agricultura face sa nu se înfiripe relatii capitaliste. Iar în absenta capitalului lipsesc elementele care creeaza cadrul de dezvoltare: managementul, lobby-ul pentru legislatie. Degeaba s-a raportat ca mare succes privatizarea agriculturii, pentru ca nu poate fi numita piata câta vreme e în afara banilor!
Existând imposibilitatea de a concentra terenurile, si pretul pamântului este mic. De aceea nu exista instrumente financiare – credite – destinate agriculturii si nici nu se arata interesati investitorii care sa adune fâsiile mici în loturi mari. De pe piata funciara lipseste tocmai piata.
Nu ni se pare anormal sa discutam despre investitori, tranzactii si credite pe piata imobiliara, dar discutia ramâne fara obiect daca facem un pas mic, de la imobiliar la funciar. Daca un întreprinzator prezinta unei banci un proiect de constructie a unuia sau mai multor imobile si îti poate demonstra bonitatea, banca n-are cum sa-l refuze. Apoi businessman-ul poate deveni rentier, pe seama chiriilor pe care le încaseaza. Pe piata imobiliara exista cerere si oferta, preturile se negociaza si formeaza nivel de pret, iar bancile au instrumente. Daca exista o piata imobiliara, de ce nu se pomeneste nimic de piata funciara, ca doar sunt similare ca tipic? Mai ales ca, daca se poate vorbi de un fond locativ îmbatrânit, de tehnologie învechita, care sta la baza problemelor de competitivitate, de o fiscalitate nestimulativa pentru afaceri si de un management slab în întreprinderile statului, exista totusi un activ de o calitate cu nimic inferioara celui din Occident: pamântul. Paradoxal însa, nimeni nu poate trai ca rentier când detine câteva hectare cultivabile ca atunci când poseda 3-4 apartamente pe care le închiriaza. Fiindca nu e acelasi lucru ca o suprafata de 100-200 de hectare sa fie detinute de o companie sau de 50 de familii. Suprafetele mici nu pot fi exploatate la fel ca „mosiile” mari, si aici intervine acea problema cu mecanizarea, irigatiile, calitatea semintelor, care le permite olandezilor sa scoata 8-9 tone de grâu la hectar, iar noua – nici 3.

Burse în loc de cupoane
Am identificat asadar ce anume trebuie sa apara ca sa se schimbe fata agriculturii – piata funciara. Care nu poate aparea însa cât mai exista dispute legate de proprietate, fiindca, atâta timp cât nu sunt constituite toate elementele care sa permita fluxul pamânturilor, investitorii stau deoparte.
Iar punerea fundamentelor unei piete funciare, care sa permita recunoasterea adevaratei valori a activului-pamânt, reprezinta numai intrarea în sistem. Pe partea cealalta, la iesire, marfurile rezultate trebuie si vândute. Cine se ocupa de asta? Cum cine?! Bursele de marfuri. La un capat e piata funciara, la celalalt sunt bursele agricole. Atunci când au aparut, certificatele futures au fost create tocmai cu scopul de a regla mecanismele pietei.

În paranteza fie spus, ideea nu e nici pe departe noua. „Roata” s-a inventat atunci când România era considerata o tara eminamente agrara. La 1839, negustorii adevarati si-au dat seama ca au nevoie de burse. „Legea burselor de comert” din 1904 a redefinit institutia bursiera, iar legea de unificare din 1929 a determinat cresterea credibilitatii institutiei bursiere în România. Actul normativ din 1929, cunoscut sub numele de „Legea Madgearu”, admitea operatiunile la termen, dar a fost nevoie sa treaca înca 70 de ani, pâna în august 1997, ca sa apara o noua lege a burselor de marfuri. Pe baza ei au început sa se tranzactioneze certificate futures, dar în prim plan au fost puse valutele, nu marfurile. S-a început cu ce era mai usor. Pentru cereale, de pilda, e nevoie de silozuri, de sisteme de certificare a calitatii, de personal specializat etc, pentru dolari sau euro e suficient un cont.
Au aparut destule burse de marfuri în anii ’90, ba unele chiar s-au desfiintat între timp. Ele fie au un rol mai mult decorativ, fie au dat faliment, fiindca e greu sa se administreze efectul fara sa se umble la cauza.

Varza, brazda, månz
Una peste alta, România nu are, în momentul de fata, nici piata funciara si nici burse agricole. Fara aceste elemente, lantul nu merita sa se numeasca piata nici la început, nici în partea sa finala. Tara noastra se apropie de statutul de economie de piata functionala numai cu jumatate din populatie. În agricultura nu exista companii si angajati, retelele de distributie sunt subtiri, marfurile realizate în conditii de productivitate scazuta sunt scumpe si usor de înlocuit cu produse mai ieftine si de calitate superioara din import. Neexistând nici suficiente firme si nici muncitori, o jumatate de tara face troc, fiindca n-are bani.
Dar n-am terminat tot ce aveam de spus, fiindca nu putem încheia fara a reaminti pacatul originar. Frica politicienilor români de impopularitatea somajului e o piesa în trei acte. În primul s-au deghizat somerii în pensionari, pâna s-a ajuns ca o treime din populatie sa beneficieze de acest statut. Doar un pensionar din trei are vechime completa în munca si vârsta corespunzatoare.
Actul doi a constat într-o migratie inversa, de la oras la sat. De la 28-29% înainte de 1990, populatia ocupata în agricultura a ajuns pâna la 41% în perioada 1999-2001.
În actul trei al miscarii scenice a aparut în rolul principal migratia externa. Bilantul da „cel mai mic numar de someri raportat la mia de locuitori din Uniunea Europeana”, dupa cum observa premierul Emil Boc.

Bilantul social al acestui teatru absurd poate fi considerat oarecum favorabil, dar cel economic e, cu siguranta, dezastruos. Structura economiei din anii 2000 e prea putin diferita de cea din anii ’90. Ca sa se fi schimbat, era nevoie de manageri. Trebuia sa ne „vindem tara“. Sa eliminam privilegiile de grup. Nu s-a facut asa ceva, ci s-a optat (politic) pentru restructurarea populatiei în locul economiei.

Sursa: http://www.sfin.ro/articol_17761/agricultura_cu_tarani_face_din_romania_muzeul_europei.html

Comments are closed.